După câteva zile petrecute în zona orășelului-stațiune turistică El Chalten, am luat decizia să mai vizităm și alte zone ale Patagoniei. Pentru o deplasare mai rapidă, am hotărât să ne întoarcem la aeroportul din El Calafate, de unde să închiriem un autoturism.
Torres del Paine ne cheamă să ne apropiem :-)
Text: Claudia
Foto: Toți participanții (Claudia, Adi, Alex)
Dis de dimineață, după micul dejun, o întrebăm pe doamna recepționeră dacă ne poate chema un taxi. Ea ne spune că ne duce soțul ei care este și taximetrist. Vine imediat (probabil cu mașina personală). Pe bordul mașinii e o foaie scoasă la imprimantă cu ”TAXI”, iar noi îi plătim prețul convenit în prealabil (nici vorbă de ceas sau bon fiscal).
După cele 3 ore de călătorie, autocarul ne lasă la aeroport. Acolo închiriem mașina: un Nissan March (puțin mai mare decât europeanul Micra) mititel, dar suficient pentru noi. Cei trei rucsaci mari încap la fix în portbagaj. Mașina vine în dotare cu cauciucuri cu ținte în caz că am întâmpina zăpadă sau gheață. Domnul de la închirieri, foarte prietenos, ne răspunde calm la toate întrebările. Ne avertizează să fim atenți la animale sălbatice, în special la guanaco, iepuri și vulpi.
Analizăm mașina pentru a evalua toate zgârieturile și posibile lovituri, pentru a nu fi responsabili pentru ele la final când trebuie să predăm mașina. Totul pare în regulă. All set! suntem pregătiți pentru road trip.
Trecem apoi pe la autogara El Calafate, unde mă duc să recuperez lucrurile lăsate. Domnul mă trimite în aceeași cameră specială de depozitare. Cameră care acum era mult mai plină cu lucruri decât atunci când am lăsat bagajul – deci se practică. Mi-am luat bagajul și încerc să recuperez din banii lăsați în avans. Domnul se uită peste ochelari și îmi aruncă în grabă o bancnotă de 20 de pesos fiind ocupat cu alte persoane. Nu a fost suma întreagă, dar bun și atât, măcar și-a amintit.
Excursia pe șoselele din Argentina și Chile
Traseul: El Calafate – Perito Moreno – Rio Gallegos – Strâmtoarea Magellan - Punta Arenas – Puerto Natales – Torres Del Paine – El Calafate. Indicații google-maps aici.
Prima destinație: ghețarul Perito Moreno.
Chiar dacă mașina era mică și destul de silențioasă, pe asfalt scotea sunetul unui tanc din cauza cauciucurilor cu ținte. Ne-am obișnuit și cu asta.
Urmează un drum pe malul lacului Argentino de aproximativ o oră și 40 minute. Plătim intrarea în parc 700 ARS/persoană. Parcăm mașina în parcarea principală, aproape de ghețar. Vremea, după cum ne obișnuise, ne întâmpină cu ceață și vânt. Chiar dacă văzusem ghețarii de la Fitz Roy și Cerro Torre, acesta ne-a impresionat cel mai tare, fiind foarte grandios. Ne-a dat impresia că e o prelungire a Antarcticii. (Pare o ființă vie, un rege bătrân cu barbă lungă și albă venit din Antarctica, care ne avertizează de urgenta necesitate de a ne schimba în beneficiul salvării planetei de la topirea ghețurilor, demonstrând aceasta live turiștilor. Oamenii se bucură și admiră aceste spectacole ale bătrânului Moreno care, văzând că efectul nu este cel așteptat, se pune să doarmă, tunând din când în când de durere)
Comparație: ghețar versus un vaporaș măricel :-)
Traseele ce se pot face sunt multiple: mai lungi, mai scurte, cu mai multe sau puține trepte, după preferința fiecăruia. Se pot face și excursii cu vaporașul, unele din ele completate cu o aroganță maximă: whisky on the rocks.
Noi am ales traseul care merge paralel cu o față a ghețarului, pe scările și punțile metalice.
Când ne-am întors la mașină – ce să vezi? Un musafir nepoftit dădea târcoale sperând la ceva haleală.
Următoarea destinație: Rio Gallegos. Ajungem târziu după un drum destul de obositor, chiar dacă drumurile nu sunt circulate, ne-am întâlnit cu maxim 5 mașini. Mai povesteam despre filmele de groază pe care le-a vizionat fiecare unde acțiunea se desfășoară pe astfel de drumuri drepte, pustii și pe întuneric. Ca șofer, grija cea mai mare trebuie să fie îndreptată către iepurii sinucigași care sar din tufișuri pe șosea când te aștepți cel mai puțin.
Planul pe următoarea zi este să ajungem în Chile.
De dimineață ne-am dus pe plajă, unde speram să găsim pinguini, dar tot ce am văzut a fost nava abandonată Marjory Glen, care a fost folosită drept țintă pentru antrenamentul forțelor aeriene argentiniene în timpul războiului Falkland.
Continuăm traseul prin stepa patagoniană până la Laguna Azul, lac format în craterul unui vulcan inactiv. Peisajul e arid, compus din lavă vulcanică și chiar se poate vedea craterul vulcanului unde domnește liniștită laguna albastră, al cărei legende spune că este lacul fără fund. În jur se văd și alți vulcani stinși și din când în când mai apare câte un guanaco să mai anime atmosfera.
Părăsim tărâmul argentinian și traversăm granița în Chile. La ieșirea din Argentina nu ne-a întrebat nimeni nimic, lucru care va crea suspiciuni la revenirea în Argentina.
La punctul vamal de intrare în Chile era destul de puțină lume, am înaintat rapid cu toate formalitățile. Completăm formularele tipice am și declarat că avem mâncare – pe tărâm străin uităm de românisme de tipul ”să strecurăm ceva, poate nu ne prinde”.
De la vamă primim și un bilețel ce ne va folosi să fim scutiți de ceva taxe la cazare. După ce am terminat cu toate formalitățile mergem către controlul final al mașinii și al bagajelor. Domnii vameși super bine dispuși, cred că se vedea de la o poștă că nu suntem de-ai locului, ne-au întimpinat cu „Welcome to Chile!” într-o engleză cât se poate de corectă, dar cu accent latino-american.
În timp ce ne scanează fiecare rucsac, eu a trebuit să prezint toată mâncarea. La fiecare aliment urma și întrebarea „Asta ce-i?”, iar eu încercam cum știam să îi explic în spaniolă, după care rapid urma un surâs ironic „Și pe astea le-ai adus din Romania”. Dădeam din cap un pic stânjenită, recunoscând totuși că și mâncarea lor e foarte bună. Ne-au confiscat fructele pe motivul protejării speciilor de orice factori nocivi externi.
După ce am trecut oficial în Chile, am făcut un mic ocol până la punctul de trecere cu bacul a Strâmtorii Magellan și am putut admira cum trec mașinile cu bacul de pe un țărm pe altul.
Pe drumul spre Punta Arenas am avut parte de un minunat apus La Estancia San Gregorio.
Înainte de a ajunge la cazarea din Punta Arenas ne-am dus să mâncăm, visam toți la o supă caldă care să ne mai dezmorțească și încălzească de la vântul năprasnic care ne întâmpina la fiecare oprire. Eram obosiți după o zi petrecută aproape integral în mașină. Am găsit un restaurant decent. Primele întrebări sunt legate de nevoile principale: „Aveți WIFI și supă?” Răspunsul e da la ambele. Adi cere o supă de carne, eu și Alex o supă de fructe de mare dacă tot suntem între oceane. Am avut surpriza să primim câte un castron imens cu diferite chestii, mai puțin dorita zamă. Apoi am aflat că ce am cerut noi sunt de fapt mâncăruri tradiționale Cazuela, și respectiv Paila marina, care sunt mai mult tocănițe decât supe.
Dacă tot suntem în zonă, în următoarea zi vizităm muzeul Nao Victoria unde găsim replica navei lui Magellan cu care a străbătut pentru prima dată în istorie strâmtoarea care îi poartă numele. Ne îmbogățim cunoștințele citind și despre istoria faptelor.
Următoarea oprire: Puerto Natales. Ne apropiem din nou de munți. Ne cazăm la niște columbieni foarte simpatici care tocmai își deschiseseră pensiunea. Le-am zis că nu avem nevoie de factură, dar proprietarul aproape s-a supărat, insistând că e musai să ne dea factură. Spre seară ieșim în orășelul turistic la o plimbare pentru a ne mai dezmorți și avem parte de un alt apus colorat.
De dimineață la prima oră ne pornim către parcul național Torres del Paine, avem un drum lung de făcut cu mașina.
Gâște Magellan (Chloephaga picta), pe marginea drumului
Șorecarul chilian (Geranoaetus melanoleucus) și ce-a mai rămas din prada lui
Hop și-un carancho nepoftit la masă
Pe măsură ce ne apropiem de parc, ne surprind culorile toamnei asortate perfect cu turcoazul lacurilor. Încep să se vadă și crestele munților, dar la început mai timid, fiind cam acoperiți de nori și ceață.
Tot drumul a fost presărat cu foarte multe puncte de belvedere. Au fost momente în care, de fiecare dată când apărea o bucată de lac turcoaz cu muntele în spate, opream mașina și trăgeam rafale de poze, nici vântul năprasnic nu ne oprea! Dar cu cât ne apropiam mai tare de munți parcă ne limitam doar să îi admirăm pentru a-i păstra în memorie pentru totdeauna.
Ajungem la un punct de control unde se plătește taxa de intrare în parc ± 100 lei/pers. Îi explicăm domnului ranger care ar fi planul nostru. Am vrea doar să traversăm cu mașina și să ajungem în aceeași zi înapoi în Argentina, în El Calafate. Foarte prietenos ne sugerează un traseu care este mai spectaculos și ne iartă de taxa de intrare, considerând prea scurtă șederea.
La ieșirea din parc ne întâmpină un ciopor de guanaco, lamele patagoniene. Chiar dacă pot fi văzute peste tot pe marginea drumurilor, cele de aici au stat cuminți la poze.
Oprește Logan-ul să treacă guanaco!
Ajungem la granița cu Argentina și parcă eram în vestul sălbatic. Vama era într-o cocioabă ce inițial părea abandonată în mijlocul pustietății. Eram doar noi și vântul. Părem un pic suspecți pentru că nu avem ștampila de ieșire din Argentina, dar ne lasă să trecem după ce îi spunem doamnei care a fost punctul de ieșire din țară.
La revedere, Torres del Paine!
Ajungem pentru a treia oară în El Calafate, care în urmă cu 2 săptămâni era punctul de intrare în Patagonia și începutul unei frumoase experiențe care va rămâne vie în amintirea noastră. Am mai vizita această regiune? Cu siguranță că da, dar ar fi în martie-aprilie pentru a putea face individual la picior traseele din Torres del Paine rămase restante, am alege un zbor mai direct și poate, cine știe, vom putea vedea și niște pinguini.
Asta a fost tot? :-)
Da, vă mulțumim pentru atenție!
foarte frumos. as vrea sa merg eu.
RăspundețiȘtergere