Sâmbătă- 7 decembrie 2013
După mini vacanţa de la austrieci, urmează o zi de muncă şi multe gânduri îndreptate spre zăpadă. O zi întreagă am tot pândit webcamurile în încercarea de a măsura stratul depus. Telefoane peste telefoane şi abia târziu în seară componenţa trupei ajunge la o formă finală.
Planul e destul de simplu: sâmbătă dimineţă pornim spre sudul munţilor Rodnei, spre complexul turistic Valea Blaznei.
Foto. Creasta Rodnei, la vest de şaua Gărgălău (foto. Marian Poară)
Foto 1. Iarna pe uliţă
Aşa că parcăm maşina şi o luăm la pas/ pe skiuri încă de pe uliţele satului. Abia dacă ne intersectăm cu câţiva săteni, iar faptul că am putut porni direct pe skiuri de la aşa o altitudine nu are cum să nu ne bucure.
Serpetină, după serpentină şi astfel priveliştea spre sat e tot mai vastă. De sus totul pare ca şi cum ar fi intrat într-o profundă amorţire... Fulgii cad neîncetat, coşurile caselor fumegă şi din când în când soarele apare timid de după nori. Acest lucru nu poate decât să ne propulseze spre deal.
Suntem doar la începutul zilei şi deja ne gândim la coborârea pe acest drum acoperit de un strat de pulvăr consistent.
După mai bine de o oră ajungem sus... aici linişte, doar noi şi angajaţii la complex.
Intrăm să ne încălzim şi să ciugulim câte ceva. Ninsoarea parcă se intensifică, vizibilitatea nu e una grozavă, însă se poate skia.
Snowboarderii îşi croiesc urme destul de greu, dar parcă nici pe skiuri nu e prea uşor după o pauză de câteva luni. Penultima tură pe skiuri a fost tot în Rodnei, dar pe partea nordică... şi se pare că începutul noului sezon tot în Rodnei ne regăseşte.
În curând facem o primă coborâre iar virajele ies destul de greu din cauza zăpezii (destul de grea).
Jos, încep să mişune 2 bărbaţi în jurul ratracului... primim un pont că dacă îi rugăm avem toate şansele să ne urce cu ratracul până în vârful pârtiei.
Băieţii îi întreabă aşa mai într-o doară şi suntem invitaţi "la bordul" ratracului.
Aşa că pe cai că începe filmarea... la propriu şi la figurat. De cea la propriu se ocupă gopro-ul lui Dan, de cealaltă ratractul, panta, zgomotul şi noi....
Ne urcăm în spatele cabinei pe o platforma în care aşezăm echipamentul, dar pe care urmează să stăm şi noi până ajungem sus. Bun, totul pare sub control... Mda, acum că ratracul e pe plat. Aceasta întoarce şi începe să urce pârtia şi panta creşte şi tot creşte. Nu vreţi să ştiti cu ce forţă a trebuit să strângem barele metalice, reci ca gheaţa, pentru a nu a o lua la val. De la un moment dat abia aşteptam să ajungem la capătul cursei. :))
Când în sfârşit a venit momentul coborârii de pe ratrac, apoi al echipării de coborâre, aproape că nu mai eram înstare de nimic datorită adrenalinei.
Vântul şi ninsoarea ne împing de la spatele aşa că o luăm spre vale.
Nu am prea înţeles noi ce sens avea să încerce să bată ratracul pârtia tocmai acum, dar ne-am mai bucurat de o urcare similară primeia.
Apoi destul de îngheţati ne retragem în restaurant să ne potolim foamea... Înainte de a se lăsa întunericul pornim în coborârea de 5 km, până jos în Şant.
Evident că plugul cu care ne-am întâlnit în ultima parte a urcării, dimineaţă, nu a făcut o treabă prea bună (cel puţin din punctul nostru de vedere). Prin urmare am fost cu ochii-n patru pe coborâre. Coborârea s-a încheiat cu imaginea satului peste care s-a lăsat întunericul... şi nu în ultimul rând cu intersectarea privirilor pline de uimire unor copii care se dădeaua cu sania pe uliţă.. în timp ce mă îndreptam spre maşină....
Weekendul 14-15 decembrie 2013
În primele două zile ale noii săptămâni ninsorile continuă în Rodnei, atât pe nord cât şi pe sud, iar odată ce se apropie noul weekend începem să ne gândim încotro să o luăm.
Prima ninsoare serioasă a fost însoţită de vânt puternic astfel că zăpada a fost spulberată şi eventual adunată prin căldări.
După ce vorbesc cu Marian şi lansez o invitaţie pentru Cindrel, schimbăm planul de bătaie.
Mergem spre Rodnei! Se adună trupă numeroasă şi oameni numai unul şi unul: Raluca, Dragoş, Adriana, Laura, Marian, Cătălina, Luşu, Adi. Excelent!
Unii pornim de vineri după lucru, alţii vor porni abia sâmbătă dimineaţa. Cert e că avem aceeşi destinaţie: Borşa (Borşa Complex).
Drumul de vineri seară a fost unul aparte, cum rar l-am mai prin în ultimii ani. Valea Someşului, valea Sălăuţei, iar apoi valea Vişeului în haine albe. Foarte frumos, de-a dreptul de vis. :)
Înainte de miezul nopţii ajungem la pensiunea Anca, pensiune care nouă ne-a plăcut tare mult.
Somn de voie până dimineaţa... În jur de ora 10 soseşte şi restul trupei şi până iau şi iei micul dejun, noi profităm că ne-am echipat şi o luăm spre telescaun.
Facem o urcare, iar la coborâre îi duc pe amicii mei pe Drumul Roşu... un drum ce se încolăceşte asemeni unui şarpe în jurul pârtiei. Pârtia arată decent în primele 2 treimi (cele superioare).
Drumul Roşu ne întâmpină cu pulvăr. E drept că nu e un strat impresionant, însă suficient. Căscăm ochii spre partea cealaltă a văii unde Toroiaga dar şi Cearcănul, ambele vârfuri în munţii Maramureşului, arată atât de fotogenic acum acoperite cu zăpadă.
Pe ultima porţiune a coborârii rămân singură, restul grăbindu-se spre îmbarcare... şi mă strecor printre gardurile caselor din zonă... la fel ca în primele ierni când veneam la Borşa.
Până la urmă ajung şi eu jos şi pornim din nou spre partea superioară a culmii Runcu-Ştiol, tot cu telescaunul, căci ceilalţi sunt acum în faţa noastră.
Am uitat să vă zic că atunci când m-am uitat prima dată spre creastă (spre vârful Galaţului şi Puzdrele) am rămas aproape fără cuvinte... zapadă aproape deloc. Incredibil ce poate face o ninsoare cu vânt puternic.
Gândurile noastre de a merge până pe Gărgălău pe skiuri, rămân pe altă dată. Momentan încercăm să mergem înspre Ştiol.
Marian şi trupa au pornit pe drumul cu bandă albastră, pornim în urmărirea lor.
Mai stăm la o poveste cu alţii căutători de zăpadă şi reuşim să-i ajungem abia în poiana Ştiol. La sfârşit de aprilie, înaintam printre brânduşe....
După ce ne regrupăm, pornim înspre piciorul Muscetei, varianta sigură de a ajunge iarna în creasta principală.
Mai în glumă, mai în serios, în acel weekend creasta se putea parcurge în papucei de alergare şi cu nişte anti-snow în rucsacel, pentru orice eventualitate. O concluzie destul de tristă, căci noi eram cu skiurile după noi.
Uşurel, începem zig-zigaruile pe panta Muscetei, iar jneapănul ne dă de furcă. Ultima porţiune nu avem încotro şi punem skiurile pe rucsac.
Sus, punem de-o pauză şi tururi de orizont în care identificăm vârf după vârf, iar apoi ora tot mai înaintată ne presează să ne mişcăm. O luăm înspre şaua Gărgălău şi apoi coborâm înspre lacul Izvorul Bistriţei.
Soarele ce începe să apună, şi un brâu de nori ce înconjoară vârfurile din munţii Maramureşului contribuie la apusul acelei zile.
Coborârea către maşini o facem mai mult pe întuneric şi pe o pârtie care parea mult mai bună ca dimineaţă.
Seara ne refugiem în bucătărie, la poveşti, jocuri şi la o mămăligă delicioasă.
Duminică ceaţa pune stăpânire peste toată zonă. Noroc cu internetul pe mobil şi camerele de pe jurnalul naţional.
Dau o tură să văd care e situaţia dincolo, peste munte, în Valea Blaznei. Adevărul e dureros, noi suntem în ceaţă în timp ce acolo e soare. Oare cum să facem?! Aceasta e mai mult o întrebare retorică... evident că le arăt şi celorlaţi descoperirea făcută. Visez cu ochii deschişi că am putea fi şi noi acolo în vreo două ore... şi visez şi tot visez. După un destul de lung brain storming, unii chiar ne pornim înspre sud.
Dar până să ajungem în sud, de fapt până să ne apropiem de sud, urcăm cu toţii spre pasul Prislop (1416 m). Drumul e acoperit de zăpadă şi sus tot ceaţă e...
Ne bucurăm de întâlnirea neaşteptată cu doi colegi de club ce au venit la ski dinspre Suceava, iar alături de Dragoş, Raluca şi Adriana ne pornim mai departe.
Marian şi restu o iau înspre vârful Cearcănul. Poze din plimbarea lor pe skiuri aici
Coborând Prislopul, intrăm pe valea Bistriţei pe care o urmăm până în drept cu cazarmele de la Rotunda. Aici părăsim DN 18 şi ne înscriem pe cei 4,5 km care ne duc spre pasul Rotunda (1271 m), pasul în care se face trecerea din munţii Rodnei în munţii Suhard.
Drumul a fost curăţat, cândva, zilele trecute de plug, dar e nevoie de o oarecare măiestrie pentru a ajunge în pasul înzăpezit. Peisajul în trecătoare e unul de basm şi cu greu ne vine să pornim spre lunga coborâre (aproximativ 14 km) spre Valea Mare- de pe valea Someşului Mare.
Din localitatea Şant, avem în faţă ultima provocare- cel puţin pentru moment. Cei 5 kilometri până la complexul Valea Blaznei. Datorită şoferului şi maşinii, în scurt timp suntem sus, în ceaţă deasă.
Ups! ultima mea speranţă e că după ce urcăm puţin să ieşim din ea şi să ajungem la soarele care ne-a momit mai devreme. Intru până în restaurant, salut nişte amici şi imediat avem informaţii despre unde se poate schia.
Pentru a câştiga cât mai repede în altitudine, luăm teleskiul şi ne lăsăm duşi la deal... după 2-3 minute ieşim treptat din ceaţă, de fapt din marea de nori. În acel weekend marea de nori a avut o întindere impresionantă, toată Transilvania a fost cufundată în ceaţă. Deasupra ei parcă eram în paradis.
Stăm puţin să ne dezmeticim şi înainte de a ne pune focile facem un tur de orizont acolo unde Suhardul, Călimanii, munţii Bistriţei şi Bârgăului sunt de partea cealaltă a ţărmului
Situaţia e la fel de sumbră şi în partea această, căci creasta e mai mult doar acoperită cu petice de zăpadă.
Urcăm înspre vârful Stăniştea şi mai apoi continuăm pe drumul de vară pe merge pe versantul vestic al vârfului Cobăşel.
La capătul curbei de nivel ajungem în zona stânelor şi a pantelor de ski.
Undeva mai jos zărim 3 skiori şi din descrierile primite acolo ar trebui să fie pitită panta cu pulvăr.
Acum suntem în soare, însă jos sunt şanse reale să pătrundem în marea de nori... Unele pietre se hotărăsc să fie neiertatoare cu skiurile noastre, probabil supărate că le-am mişcat poziţia.
Ajunşi la panta mult dorită, zăborim o vreme şi facem câteva coborâri şi urcări pe aceasta.
Apusul îl aşteptăm cuminţi pe vârful Staniştea şi parcă am face tot posibilul numai să nu fie nevoie să intrăm în marea de nori.
Omăt a fost pe toată valea Someşului Mare, dar de acum încolo e tot mai mare... încercăm să urcăm cu golful dar imediat îmi dau seama că ar trebui să ne chinuim prea mult ca să ajungem sus.
Foto 2. A venit iarna
Foto 3. Brazi ce parcă ne salută de după gard
Serpetină, după serpentină şi astfel priveliştea spre sat e tot mai vastă. De sus totul pare ca şi cum ar fi intrat într-o profundă amorţire... Fulgii cad neîncetat, coşurile caselor fumegă şi din când în când soarele apare timid de după nori. Acest lucru nu poate decât să ne propulseze spre deal.
Foto 4. Pete de culoare
Foto 5. Iarnă peste satul Şant
Suntem doar la începutul zilei şi deja ne gândim la coborârea pe acest drum acoperit de un strat de pulvăr consistent.
După mai bine de o oră ajungem sus... aici linişte, doar noi şi angajaţii la complex.
Intrăm să ne încălzim şi să ciugulim câte ceva. Ninsoarea parcă se intensifică, vizibilitatea nu e una grozavă, însă se poate skia.
Foto 6. Zâmbet alb
Foto 7. Printre uriaşi
În curând facem o primă coborâre iar virajele ies destul de greu din cauza zăpezii (destul de grea).
Jos, încep să mişune 2 bărbaţi în jurul ratracului... primim un pont că dacă îi rugăm avem toate şansele să ne urce cu ratracul până în vârful pârtiei.
Foto 8. Lung e drumul...
Aşa că pe cai că începe filmarea... la propriu şi la figurat. De cea la propriu se ocupă gopro-ul lui Dan, de cealaltă ratractul, panta, zgomotul şi noi....
Foto 9. Cursa către deal
Când în sfârşit a venit momentul coborârii de pe ratrac, apoi al echipării de coborâre, aproape că nu mai eram înstare de nimic datorită adrenalinei.
Foto 10. Primele viraje ale noului sezon
Nu am prea înţeles noi ce sens avea să încerce să bată ratracul pârtia tocmai acum, dar ne-am mai bucurat de o urcare similară primeia.
Foto 11. Trupa sub vârful Stăniştea
Evident că plugul cu care ne-am întâlnit în ultima parte a urcării, dimineaţă, nu a făcut o treabă prea bună (cel puţin din punctul nostru de vedere). Prin urmare am fost cu ochii-n patru pe coborâre. Coborârea s-a încheiat cu imaginea satului peste care s-a lăsat întunericul... şi nu în ultimul rând cu intersectarea privirilor pline de uimire unor copii care se dădeaua cu sania pe uliţă.. în timp ce mă îndreptam spre maşină....
Weekendul 14-15 decembrie 2013
În primele două zile ale noii săptămâni ninsorile continuă în Rodnei, atât pe nord cât şi pe sud, iar odată ce se apropie noul weekend începem să ne gândim încotro să o luăm.
Prima ninsoare serioasă a fost însoţită de vânt puternic astfel că zăpada a fost spulberată şi eventual adunată prin căldări.
Foto 1'. La o baie de soare pe culmea Runcu-Ştiol
Mergem spre Rodnei! Se adună trupă numeroasă şi oameni numai unul şi unul: Raluca, Dragoş, Adriana, Laura, Marian, Cătălina, Luşu, Adi. Excelent!
Foto 2'. 1,2,3.. şi!
Drumul de vineri seară a fost unul aparte, cum rar l-am mai prin în ultimii ani. Valea Someşului, valea Sălăuţei, iar apoi valea Vişeului în haine albe. Foarte frumos, de-a dreptul de vis. :)
Înainte de miezul nopţii ajungem la pensiunea Anca, pensiune care nouă ne-a plăcut tare mult.
Somn de voie până dimineaţa... În jur de ora 10 soseşte şi restul trupei şi până iau şi iei micul dejun, noi profităm că ne-am echipat şi o luăm spre telescaun.
Foto 3'. Coborâre pe Drumul Roşu
Foto 4'. Rămas fără arme
Foto 5'. Nimeni nu mişcă
Drumul Roşu ne întâmpină cu pulvăr. E drept că nu e un strat impresionant, însă suficient. Căscăm ochii spre partea cealaltă a văii unde Toroiaga dar şi Cearcănul, ambele vârfuri în munţii Maramureşului, arată atât de fotogenic acum acoperite cu zăpadă.
Pe ultima porţiune a coborârii rămân singură, restul grăbindu-se spre îmbarcare... şi mă strecor printre gardurile caselor din zonă... la fel ca în primele ierni când veneam la Borşa.
Foto 6'. Tiptil să nu speriem umbrele
Foto 7'. Toroiaga- munţii Maramureşului
Am uitat să vă zic că atunci când m-am uitat prima dată spre creastă (spre vârful Galaţului şi Puzdrele) am rămas aproape fără cuvinte... zapadă aproape deloc. Incredibil ce poate face o ninsoare cu vânt puternic.
Foto 8'. Borşa, cât cuprinde
Foto 9'. Puzdrele, Negoiasa Mare, Laptelui (de la dreapta la stânga)
Marian şi trupa au pornit pe drumul cu bandă albastră, pornim în urmărirea lor.
Mai stăm la o poveste cu alţii căutători de zăpadă şi reuşim să-i ajungem abia în poiana Ştiol. La sfârşit de aprilie, înaintam printre brânduşe....
Foto 10'. Doi negrii mititei :)
Foto 11'. Bulevard fals spre creastă
Mai în glumă, mai în serios, în acel weekend creasta se putea parcurge în papucei de alergare şi cu nişte anti-snow în rucsacel, pentru orice eventualitate. O concluzie destul de tristă, căci noi eram cu skiurile după noi.
Foto 12'. Pe piciorul Muscetei
Sus, punem de-o pauză şi tururi de orizont în care identificăm vârf după vârf, iar apoi ora tot mai înaintată ne presează să ne mişcăm. O luăm înspre şaua Gărgălău şi apoi coborâm înspre lacul Izvorul Bistriţei.
Foto 13'. Vârful Gărgălău
Foto 14'. Cearcănul şi-a pus căciulă
Foto 15'. Numai ochi
Foto 16'. Labirint printe jnepeni
Coborârea către maşini o facem mai mult pe întuneric şi pe o pârtie care parea mult mai bună ca dimineaţă.
Seara ne refugiem în bucătărie, la poveşti, jocuri şi la o mămăligă delicioasă.
Duminică ceaţa pune stăpânire peste toată zonă. Noroc cu internetul pe mobil şi camerele de pe jurnalul naţional.
Dau o tură să văd care e situaţia dincolo, peste munte, în Valea Blaznei. Adevărul e dureros, noi suntem în ceaţă în timp ce acolo e soare. Oare cum să facem?! Aceasta e mai mult o întrebare retorică... evident că le arăt şi celorlaţi descoperirea făcută. Visez cu ochii deschişi că am putea fi şi noi acolo în vreo două ore... şi visez şi tot visez. După un destul de lung brain storming, unii chiar ne pornim înspre sud.
Dar până să ajungem în sud, de fapt până să ne apropiem de sud, urcăm cu toţii spre pasul Prislop (1416 m). Drumul e acoperit de zăpadă şi sus tot ceaţă e...
Ne bucurăm de întâlnirea neaşteptată cu doi colegi de club ce au venit la ski dinspre Suceava, iar alături de Dragoş, Raluca şi Adriana ne pornim mai departe.
Marian şi restu o iau înspre vârful Cearcănul. Poze din plimbarea lor pe skiuri aici
Coborând Prislopul, intrăm pe valea Bistriţei pe care o urmăm până în drept cu cazarmele de la Rotunda. Aici părăsim DN 18 şi ne înscriem pe cei 4,5 km care ne duc spre pasul Rotunda (1271 m), pasul în care se face trecerea din munţii Rodnei în munţii Suhard.
Foto 17'. Trio-ul Ineu, Ineuţ, Cobăşel
Din localitatea Şant, avem în faţă ultima provocare- cel puţin pentru moment. Cei 5 kilometri până la complexul Valea Blaznei. Datorită şoferului şi maşinii, în scurt timp suntem sus, în ceaţă deasă.
Foto 18'. Deasupra mării de nori
Foto 19'. Omul Suhardului (în partea stângă)
Pentru a câştiga cât mai repede în altitudine, luăm teleskiul şi ne lăsăm duşi la deal... după 2-3 minute ieşim treptat din ceaţă, de fapt din marea de nori. În acel weekend marea de nori a avut o întindere impresionantă, toată Transilvania a fost cufundată în ceaţă. Deasupra ei parcă eram în paradis.
Foto 20'. Ş-am pornit spre panta mult dorită
Stăm puţin să ne dezmeticim şi înainte de a ne pune focile facem un tur de orizont acolo unde Suhardul, Călimanii, munţii Bistriţei şi Bârgăului sunt de partea cealaltă a ţărmului
Foto 21'. Insule
Urcăm înspre vârful Stăniştea şi mai apoi continuăm pe drumul de vară pe merge pe versantul vestic al vârfului Cobăşel.
Foto 22'. P-un picior de plai...
Foto 23'. P-un picior de rai
Undeva mai jos zărim 3 skiori şi din descrierile primite acolo ar trebui să fie pitită panta cu pulvăr.
Foto 24'. Pârtia de azi
Foto 25'.
Foto 26'. Suntem ca-ntr-un vis
Acum suntem în soare, însă jos sunt şanse reale să pătrundem în marea de nori... Unele pietre se hotărăsc să fie neiertatoare cu skiurile noastre, probabil supărate că le-am mişcat poziţia.
Foto 27'.
Foto 28'. Cu norii-n curte
Ajunşi la panta mult dorită, zăborim o vreme şi facem câteva coborâri şi urcări pe aceasta.
Foto 29'. Mai târziu, facem drum întors...
Foto 30'. În aşteptarea apusului
Apusul îl aşteptăm cuminţi pe vârful Staniştea şi parcă am face tot posibilul numai să nu fie nevoie să intrăm în marea de nori.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu