Ardașcheia, munții Trascău (3 iunie 2012)

Decizia de a ne îndrepta către Ardaşcheia a fost luată ad-hoc. La întrebarea lui Adi, dacă am vreo sugestie către o zonă, aflată nu mai departe de 100 de km de Cluj, nu am stat pe gânduri şi am spus Ardaşcheia. Ştiam că atât Adi cât şi Claudia încă nu ajunseseră pe acolo, iar eu chiar dacă am mai fost de două ori, chiar şi după această ieşire îmi doresc să mai ajung pe acolo. În celelalte două ture pe aici am ajuns pe vârf, urcând dinspre valea Arieşului. Acum abordarea avea să fie una nouă, căci am optat să urcăm din satul Rimetea.

Foto 1. Coada rândunicii (Iphiclides podalirius)

Destinaţia fiind aleasă nu ne rămâne altceva decât să pornim înspre ea, cu puţin înainte de prânz. Cu drumul de pe valea Arieşului parcă ne-am obişnuit, însă cu cei 4 km de pe varianta Buru- Aiud, bucată de drum ce e în judeţul Cluj, e jenant ce se întâmplă... pentru cei ce nu cunosc situaţia: de curând această variantă, ce face legătura întra valea Arieşului şi oraşul Aiud a fost reasfaltată... mai puţin porţiunea ce e în judeţul nostru, care a ajuns să fie sub orice critică.
Ajungem în Rimetea, lăsăm maşina în centru şi luăm calea marcajului nostru preferat. Ieşim destul de repede de pe uliţele satului şi ajugem în câmp.

Foto 2. Satul Rimetea

Foto 3. Piatra Secuiului- 1129 m

Ne luăm la poveşti, privim când spre vârful pe care sperăm să ajungem, când spre Piatra Secuiului care e în spatele nostru. Şi tot aşa şi trecem pe lângă un marcaj care era însoţit şi de o săgeată. Le zic şi colegilor mei asta într-o doară, însă cum drumul mare e cel pe care înaităm nu ne facem griji. Între timp pe deal mai apare câte o bifurcaţie stânga, dreapta, dar noi la fel ţinem drumul principal, chiar dacă marcajul a dispărut. Suntem obişnuiţi cu situaţiile în care un marcaj ce pare să fi fost refăcut de curând dispare brusc.

Foto 4. Timide

Ne apropiem de liziera pădurii aşa că ne hotărâm să aruncăm un ochi şi pe hartă. Cum marcaj nu mai e, stabilim direcţia în care vom începe să urcăm. Apar şi doi drumeţi aşa că fără să îi întrebăm ceva, bănuim că vin de sus şi că este şi o potecă în continuare. Intrăm în pădure, unde pentru câteva sute de metri ţinem un drum. Brusc, acesta se termină şi suntem nevoiți să urcăm printre copaci, frunze şi crengi. Încă câteva minute şi dăm într-o potecă în toată regula, destul de lată şi degajată. O dată cu câştigarea altitudinii, pădurea de foioase rămâne în urmă şi apare cea de conifere. Chiar dacă panta a devenit destul de mare, tot e bine căci în acest fel sperăm să ieşim mai repede în câmp deschis. Precum drumul de mai devreme, poteca se sfârseşte într-un luminiş, iar de aici se pare că începe distracţia... să nu uităm că suntem într-o pădure de brazi. De luminiţa de la capătul tunelului nici că poate fi vorba... mai avem ceva până sus. Nu avem încotro şi începem să ne luptăm cu crengile de brazi. Ţinem direcţia înainte-stânga căci parcă se zăreşte o lumină ce ar putea concide cu liziera pădurii; aşa şi avea să fie. Să vedem dacă am terminat cu bălăureala pe ziua de azi... ieşim cum nu se poate mai bine: într-o potecă. Poteca e însoţită şi de marcaj cerc albatru (nu clasicul punct albatru), un marcaj atipic (poate de la vreun concurs?); evident că ne devine călăuză. Chiar dacă e puţin şters e foarte des, chiar prea des. Au trecut aproape 3 ore de când ne-am pornit de la maşină şi încă mai avem până sus. Vremea ţine cu noi şi e bine că mai vedem şi ceea ce e prin jur. Aceeaşi potecă cu marcaj ne duce până în partea estică a crestei Ardaşcheia.

Foto 5. Belvedere

Foto 6. Nu ne putem lua ochii de la ea

Zărim o altă potecă ce pare să ducă către un punct de belvedere, o cercetăm şi ajungem la buza apruptului. Luăm masa de prânz şi facem poze către Piatra Secuiului. Apoi revenim în locul în care am deviat de la poteca iniţială şi hotărâm să continuăm. Ne punem toate speranţele în ea, eu una ştiam clar din vizitele anterioare cam cum se prezintă abruptul Ardaşcheiei. Direcţia pe care o ţinem acum e cea spre est. Curba de nivel avea să ne ducă în final pe vârful Ardascheia. Supriza cea mare, cel puţin pentru mine, a fost să constat că deşi aveam impresia că am mai fost pe acest vârf, acum aveam contrariul fix în faţă,. Prezenţa ţăruşului marca şi altitudinea la care ne aflam, 1249 m. Mă bucur, marcăm momentul printr-o poză de vârf şi apoi continuăm pe aceeaşi potecă.

Foto 7. Viață din stâncă

Foto 8. Pe creasta Ardașcheiei

Nu trece mult şi recunosc zona până în care am ajuns data trecută. Ştiam că acolo avea să fie şi celălalt capăt al acestei creste. Iar sperăm să găsim variantă de coborâre. Exact aşa se şi întâmplă; de sus, ne e destul de uşor să ne alegem o rută pe care mai apoi să o şi urmăm. Jos, avea să ne aştepte o nouă provocare. Traversarea pădurii de la bază abruptului Ardaşcheiei, pentru a începe să ne apropiem de Rimetea. Porţia de noroc pe ziua de azi încă nu e gata, iar prindem o potecă, care chiar dacă mai dispare din când în când, reapare şi în final ne scoate în marcajul bandă roşie.

Foto 9. Venim pe marcajul...

Foto 10. ...nostru

Acum nu ne rămâne altceva decât să-l urmăm. Chiar şi acum mi se pare destul de ciudat traseul pe care îl urmează şi nici unuia nu ne pare rău că mai devreme l-am pierdut căci nu prea ne-am fi dorit să urcăm pe aici. Chiar dacă pe marcaj ar fi fost mai uşor era mult mai lung decât pe unde am mers noi. Încheiem circuitul la maşină, încântaţi de frumuseţea priveliştii pe care ne-a oferit-o acest vârf.
Un singur mic regret am avut eu: faptul că nu am avut un gps cu noi pentru a înregistra traseul nostru, căci sigur a doua oară nici dacă am vrea nu am mai nimeri tot pe acolo.

P.S. Următoarele poze sunt făcute cu ocazia unor ieşiri de o zi pe la Piatra Cetii, Trascău. Primele două îi aparţin lui Adi, următoarele mie.

4 iunie 2012