O zi în Muntele Mare (24 octombrie 2009)

de ALINA

Dacă săptămâna trecută era iarnă-n toată regula şi ne bucuram de prima tură de ski din acest sezon, iată că toamna nu s-a dat aşa uşor bătută şi a revenit mai repede decât ne aşteptam unii dintre noi.

Foto 0. La revedere, iarnă!

Cum trecuse deja ceva vreme de la ultima drumeţie, invitaţia pe care Ovidiu mi-a făcut-o nu putea fi refuzată. El împreună cu Radu s-au ocupat de închirierea unui mibrobuz care sâmbătă dimineaţa, la ora 6 (mult prea devreme pentru cei mai mulţi), avea să ne ducă până în localitatea Poşaga de Jos, de pe valea Arieşului.

Microbuzul ne lasă în centrul satului puţin înainte de ora 9. Traseul, circuit, îl stabilim tot atunci: Poşaga de Jos - Poşaga de Sus - Vf. Scăriţa (1382 m) - Ocoliş şi ne dăm întâlnire cu şoferul cel mai târziu la ora 19 în satul ce reprezintă punctul final al drumeţiei noastre. Nu după mult timp de la plecare dăm şi peste primul panou care ne informează că ne aflăm pe teritorul rezervaţiei geo-botanice Scăriţa- Belioara. Următoarele două ore se scurg înaintând pe drumul către Poşaga de Sus, respectiv drumul de după Poşaga de Sus până la intrarea pe potecă. Ţin neapărat să menţionez că drumul ce se întinde de-a lungul văii Poşaga iar apoi de-a lungul văii Belioara este practicabil inclusiv cu maşini mici. Chiar dacă drumul are o lungime de vreo 10 km (pe harta celor de la Dimap) am avut ce admira: o vâltoare (care este folosită cu siguranţă de localnici pe timp de vară), Schitul Poşaga, căsuţe despinse parcă din poveşti şi nu în ultimul rând peisajele create de Cheile Poşegii.

Foto 1. Vârtej de apă

Foto 2. Happy long face

Marcajul cruce roşie începe imediat după ce ieşim din satul Poşaga de Sus, se continuă apoi pe poteca ce merge şerpuind prin pădure- tot acolo apare din neant şi marcajul punct roşu, merge în paralel cu primul până aproape de vârful Scăriţa, şi n-am reuşit să descifrez încotro se îndreaptă.

Foto 3. Una dintre peşterile din zonă

Foto 4. Bonsai

Vremea de afară ne face să ne aducem aminte de tura de anul trecut în aceeaşi zonă, când din cauza ceţii n-am văzut mai nimic pe parcusul întregii zile.

La coborâre am ales varianta marcată cu triunghi albastru pentru a mai lungi plimbarea pe marginea abruptului şi implicit pentru a admira culorile toamnei.