O zi în Ceahlău (11 mai 2008)

Imediat după accederea CFR-ului în semifinalele Cupei României la fotbal, am început să fac planul pentru weekendul 10-11 mai 2008: stadionul Ceahlăul şi masivul cu acelaşi nume.

______Meciul____________

Sâmbătă după-amiaza am ajuns în Piatra Neamţ, un oraş pe care îl consider unul dintre cele mai frumoase din România. Am servit o ciorbă rădăuţeană la singurul restaurant pe care l-am găsit în zona centrală (pizzerii erau mai multe) şi ne-am îndreptat spre stadion.



Acolo ne-am alăturat altor cca. 2000 de clujeni veniţi să-şi încurajeze echipa favorită (vezi poza şi remarcă prima persoană cu şapcă vişinie de la dreapta spre stânga).

Meciul a semănat oarecum cu cel din turul campionatului: o primă repriză dominată de CFR, dar fără ocazii mari; şi o a doua repriză în care CFR marchează la singurele două ocazii, în timp ce Unirea nu reuşeşte decât un gol din mai multe ocazii mari. Dar, când tragem linia, CFR câştigă cupa, pe care o aşează în vitrină alături de medaliile de campioni.

______Muntele____________

Îi lăsăm pe ceferişti să savureze momentul şi pornim spre Cabana Izvorul Muntelui. Părăsim drumul european şi dăm de un asfalt inimaginabil de bun pe care facem primii 4 kilometri, după care urmează încă 4 mai neplăcuţi.

La ora 0:30 suntem în parcarea din faţa cabanei şi, deşi planul iniţial era să punem cortul, trecem la planul B: lăsăm spătarele pe spate şi dormim. Nu pentru mult timp, căci ceasul ne dă deşteptarea la 6:45 - destul de târziu, ţinând cont că se luminase de mai multă vreme.

Ne echipăm şi o luăm la pas. Nu e nimeni la ora asta să ne taie bilet, aşa că intrăm nestingheriţi în Parcul Naţional. Singurul impediment e ceaţa, care nu ne lasă să admirăm muntele. Tot ceaţa e motivul pentru care alegem să urcăm la cabana Dochia prin Lutu Roşu (bandă albastră), ignorând astfel recomandarea prietenului Lucian de a urca pe la Stânca Dochiei (triunghi albastru).

Traseul se dovedeşte a fi lutos (dar nu roşu), dar fără dificultăţi, aşa că în 3 ore suntem la Cabana Dochia. Ceaţa se îngroaşă mai tare şi suntem nevoiţi să facem o pauză până ne dăm seama încotro e vârful Toaca. După câteva minute, ceaţa se mai risipeşte, suficient cât să se vadă traseul, iar mai apoi chiar mai mult.

La 4 ore de la plecare, ajungem pe vf. Toaca (1900 m), unde ne delectăm cu un pateu, căci de poze nu poate fi vorba. Din când în când, apare câte o fereastră în pătura de ceaţă, şi avem ocazia să vedem chiar şi lacul Izvorul Muntelui (ceea ce nu e un privilegiu în zilele senine).

Traseul ales pentru coborâre trece pe la Cabana Dochia, continuă înspre Poiana Maicilor şi ajunge la punctul de plecare (bandă roşie). Oarecum surprinzător (afară sunt peste 0 grade C), începe o ninsoare puternică, care ne însoţeşte o bucată lungă de drum. Ne bucurăm că nu e ploaie torenţială şi ne continuăm itinerarul. Trecem pe lângă mirificul Turn al lui Butu şi Ana şi pe lângă Claia lui Miron, şi începem coborârea, abruptă la început (atenţie iarna!), apoi mai domoală.

Oboseala îşi spune cuvântul, iar nouă ni se pare că nu se mai termină coborârea, doar un altimetru ne-ar mai putea convinge că n-am coborât sub nivelul mării. Într-un târziu, ajungem la final şi încheiem traseul.

Facem un ocol scurt până la baraj şi apoi ne vedem de drumul spre casă, convinşi că a fost un weekend în care am combinat utilul cu plăcutul, chiar dacă nu ne-am hotărât care să fie unul şi care celălalt.