O zi în Ţibleş (30 martie 2008)

Ne-am trezit duminică dimineaţa cu o oră mai devreme decât foarte devreme (datorită trecerii la ora de vară), şi până la răsăritul soarelui eram în Fiad, în formaţia Claudia-Alina-Adi. Cristina n-a mai vrut să vină (acuzând oboseala), deşi ne rugase să mergem duminică, ca să poată veni şi ea. Nu mă pot supăra (deşi am tendinţa să-i scot ochii şi să-i bat obrazul pe această cale), fiindcă ştiu că nu-i place să vină împreună cu Alina din cauza acronimului pe care l-ar forma iniţialele numelor noastre. Sau invers.




Trecem peste acest moment neplăcut ca să ne continuăm traseul pentru care ne-am trezit cu noaptea-n cap. Înarmaţi cu harta asta şi extrem de încrezători că putem să facem un traseu de 8 ore în 6-7 ore (neavând bagaje) am făcut stânga la Păstrăvăria din Fiad, intrând pe traseul marcat cu triunghi roşu. Indicatorul ne anunţă: "Spre Vf. Ţibleş - 7-8 ore - 20 km (15 km drum forestier)".

Deşi iniţial intenţionam să lăsăm maşina la păstrăvărie, am intrat pe drumul forestier şi am mers încetişor 4 km, până am ajuns la o poieniţă de unde am continuat per pedes. După 6 km umblaţi în ritm alert am ajuns la o cabană Salvamont (sau cel puţin una cu însemne Salvamont), unde un nou indicator marca jumătatea distanţei traseului triunghi roşu: "Vf. Ţibleş 4-5 ore (10 km)". Până aici se poate ajunge cu maşina; drumul nu e bun, dar e practicabil şi cu maşina mică, fără grabă (am văzut mai multe maşini mici: Dacii 1310, Logan, un Chevrolet Lacetti şi chiar un Matiz).

Foto 1. Galopând pe drumul forestier - boooriiing...

Drumul forestier se transformă treptat în drum de tractor şi dispare când se ajunge la izvorul Borcut (unul din multele izvoare cu acest nume din ţară). Izvorul a fost amenajat cândva, dar avalanşele sau viiturile din anii precedenţi au avut grijă să distrugă munca omului, iar acum apa izvorăşte dintr-o ţeavă groasă de beton.

Foto 2. Izvorul Borcut

Din păcate, la izvor dispare nu numai drumul de tractor pe care se merge destul de relaxat până aici, ci şi marcajul. Iar noi, deşi vedeam că pe hartă traseul face dreapta, nu ne venea să credem că nu există absolut niciun marcaj (măcar la intersecţii), aşa că luăm decizia să continuăm urcuşul pe valea Mesteacănului. Ceea ce s-a dovedit a fi o decizie neinspirată, fiindcă am ajuns la o porţiune impracticabilă, din cauza abruptului, zăpezii şi copacilor căzuţi.

Foto 3. Pe aici nu se trece!

Ne dăm seama că am depus un efort destul de mare ca să ajungem aici şi, constrânşi de timp şi vremea care se înrăutăţea, facem stânga împrejur şi începem coborârea.

Cel puţin, nu ne mai grăbim - facem poze şi culegem ghiocei (să-i vindem trei la zece mii).

Foto 4. Greu la vale... măcar putem admira munţii Rodnei.

Foto 5.
" Floricele pe câmpii
Hai să le-adunăm, copii...
Că sunt scumpe-n florării".

Puţin înainte să ajungem la Borcut, vedem unde ar fi trebuit să facem dreapta la urcare, iar eu urc câteva minute să verific. Pare a fi un drum de tractor (acum acoperit de zăpadă) care şerpuieşte prin pădure (seamănă cu cel de pe hartă), însă nici urmă de marcaj.

La Borcut, surpriză: urme de urşi în zăpadă (păreau a fi doi - unul mai mic şi unul mai mare), semn că apa e foarte bună, dacă urşii coboară din pădure special să bea apă de acolo.

(vor urma... părţile 2, 3, 4... sau câte vor fi până reuşim să urcăm pe vârf.)

PS. Citisem cu ceva timp în urmă descrierea acestui traseu aici, dar chiar am avut încredere în hartă când zicea că traseul e marcat (şi nu parţial marcat).