O zi în Ţibleş (20 aprilie 2008)

Motto: "Nu te laşi..." (Prof. Ioan Gavrea, singurul care m-a picat în 5 ani de facultate)

Duminică ne-am trezit cu chef de urcat! La 7 eram la Petrom şi alimentam, iar la 8:45 eram în Târgu Lăpuş (pe care îmi place să-l numesc Târgul Apus). Până în Groşii Ţibleşului se merge prin Suciurile de Jos şi Sus, iar acolo nu e greu să-ţi dai seama când să faci dreapta pe traseul care duce la Vf. Ţibleş pe la Refugiul Arcer.

Primii 8.6 km ai traseului se fac pe drumul de piatră care duce la Cabana Ocolului Silvic, un ditamai viloiul cu 3 etaje! Drumul este practicabil cu orice maşină, dar cu atenţie. Am ajuns la Cantonul Silvic la 9:30, şi am luat-o la pas.




Într-o oră am ajuns la intrarea într-o mină părăsită, mergând pe malul drept al Bradului (pe un drum pe care se poate merge cu o maşină mai înaltă), iar de acolo am cotit la stânga, urcând şerpuit pe un drum de tractor. Traversăm zona distrusă de incendiul de acum câţiva ani până ajungem într-o mică şa, mai apoi intrăm prin pădure.

Am mers încet şi cu treabă bună, iar vremea ţinea cu noi - reprize de soare şi nori, dar nimic ameninţător, chiar dacă vârfurile maramureşene, Arcerul şi Ţibleşul, erau cufundaţi în nori (vf. Bran, cel din jud. Bistriţa-Năsăud, era singurul însorit, confirmând parcă prognozele care anunţau vreme bună în toată ţara, cu excepţa Maramureşului).

După 3 ore de la pornire, la 12:30, eram în faţa refugiului Arcer, pe care l-am găsit în stare relativ bună (geamuri intacte, din policarbonat). La parter este un prici de 3-4 persoane, iar la mansardă, spre ruşinea mea, nu m-am uitat, dar presupun că încap mai multe persoane pe podea.

De la refugiu există două trasee pe care se poate ajunge în creastă:
- banda albastră duce într-o şa din apropierea vârfului Ţibleş,
- punctul albastru urcă pe un picior mai abrupt direct pe vârful Arcer.
Am hotărât să alegem prima variantă pentru a ajunge în creastă şi acolo mai vedem.

Pe măsură ce înaintăm pe o curbă de nivel înspre valea care urcă spre Ţibleş, poteca se îngustează, mai apoi dispare (sau e sub zăpadă). Odată ieşiţi din pădure, dispar şi marcajele, ele existând, probabil, doar pe pietre. Vremea e încă bună, dar creasta şi vârfurile sunt în ceaţă, aşa că avem dificultăţi de orientare - nu ne dăm seama pe unde să urcăm.

Ignorăm harta şi începem urcuşul direct înspre vârful Arcer, alegând o vale mai puţin abruptă. Încet-încet ne afundăm în ceaţa din ce în ce mai deasă, iar după 45 de minute de urcuş intens ajungem în creastă (14:30). Sau, cel puţin, aceea a fost concluzia noastră, fiindcă nu se vedea nimic la doi paşi. Colac peste pupăză, începe să ne lovească măzărichea şi nu oricum, ci cu intensitate mare, accentuată de bătaia vântului.

După un timp, măzărichea se potoleşte, dar ceaţa persistă. Ne dăm seama cu o oarecare certitudine că suntem pe vârful Arcer, găsim şi marcaj pe o piatră dezvelită de zăpadă şi începem să ne gândim încotro să o luăm. Busola, acest al şaselea simţ rămas pe o astfel de vreme, ne indică care ar fi direcţia de coborâre la refugiul Arcer, pe punct albastru. Pornim, însă destul de nesiguri, iar abruptul de care ne lovim imediat ne obligă să ne întoarcem.

Să mergem înspre vf. Ţibleş ar fi ideal, dar pare prea greu pe nevăzute. Aşa că alegem soluţia să o luăm şontâc-şontâc înapoi pe urmele noastre. Coborâm 200 m diferenţă de nivel şi lăsăm în urmă ceaţa, iar soarele ne întâmpină călduros.

Cu soarele în faţă coborâm până la Cabana Silvică (18:00), de unde trecem pe patru roţi şi o luăm înspre casă. Până ajungem noi în Târgu Lăpuş, Ţibleşul se scutură de nori şi ceaţă, arătându-ni-se aşa cum am fi dorit să fie şi când l-am atins. Resentimentele nu-şi au locul aici, fiindcă nouă ne place muntele în toate ipostazele lui.

P.S. Poze n-am, căci mi-am uitat aparatul acasă. Pentru priveliştea pe care am avut-o pe Arcer, o să fac o simulare: o să-mi pozez prosopul alb, în baia plină de aburi după un duş fierbinte. Ar trebui să iasă ceva de genul ăsta!