Weekend în Rodnei (27-28 octombrie 2007)

Deşi planificam încă de marţi, hotărârea de a merge în Rodnei a fost luată vineri după-amiaza, iar la 1:23 eram în tren. La 2:03 eram în Gherla şi preluam beţele (de ski). La 2:41 am coborât în Beclean şi ne-am urcat în acceleratul de la Bucureşti spre Rodna, care ne aştepta în gară. Au urmat două ore de somn, întrerupte doar de controlor. Am ajuns în Rodna Veche la 5:20. Am mâncat un sandviş în gară şi am luat-o la pas înspre centru.



Ne-am oprit la magazinul de vis-a-vis de hotel, unde fuseserăm şi anul trecut, am cumpărat două conserve şi nişte şerveţele umede şi am intrat în vorbă cu vânzătoarea. Am întrebat-o dacă există ceva mijloc de transport până în Valea Vinului şi răspunsul a fost negativ. Totuşi, ne-a recomandat să-l aşteptăm pe şoferul cu "pâinea feliată" (cel cu pâinea întreagă tocmai plecase) fiindcă s-ar putea să meargă el încolo. Afară era încă întuneric, aşa că am mai zăbovit la poveşti cu "tanti" vânzătoarea.
La puţin timp înaintea orei 7, îşi făcu apariţia maşina cu pâinea felii, care însă nu livrează pâine în Valea Vinului, ci doar în Valea Mare. Puţin dezamăgiţi că trebuie să mergem pe şosea pe jos, pornim la drum. Soarele nu răsărise, dar luna aproape plină ne luminează drumul. Ajungem la intersecţia de unde porneşte traseul spre Ineu pe sub Capu Beneşului (PA, traseu frumos, dar pe care ne-au chinuit câinii ciobăneşti anul trecut), iar indicatorul nostru indică Vf. Ineu prin Valea Vinului 5-6 ore (TR).
La 8:35 (după cca. 5-6 km) intrăm în Radnaborberek (adică Valea Vinului). Sătenii încă dorm, iar satul e liniştit. Aproape de ieşirea din sat facem dreapta, în timp ce prin stânga se face traseul TA înspre Vf. Coasta Netedă. După ce ieşim din sat, chiar la capătul drumului de beton, ne întâmpină maiestuos o poartă metalică şi nişte halde de steril. Traseul continuă prin intreprinderea mărginită de acea poartă (pe lângă care se putea trece acum, cu toate că era închisă cu lacătul - nu ştiu cât timp vor mai permite accesul proprietarii) - aşa că l-am urmat. Însă după poartă ne aşteptau câinii :-(. Care, deşi erau 7 la număr şi foarte gălăgioşi şi ameninţători, erau micuţi (în comparaţie cu ciobăneştii) şi au fost liniştiţi de doamna-portar care ne-a întâmpinat.
După care am părăsit "civilizaţia" şi ne-am continuat traseul pe drumul forestier de pe malul drept al Izvorului Băilor. La scurt timp, am traversat pârâul (desculţi, după o încercare nereuşită încălţaţi) şi am intrat în pădure.
Prin pădure am mers până la 12:30, când am ajuns în şaua Curăţel, unde am avut surpriza unei privelişti “cât vezi cu ochii” – adică o vizibilitate de 60 km!!
Din păcate, chestia aia cu care fac poze din când în când n-a fost în stare să surprindă detaliile acestei privelişti, dar vă puteţi face o idee din următoarele fotografii:

Foto 1. Nord: Vf. Ineu (central, în plan îndepărtat) şi vf. Ineuţ (dreapta)

Foto 2. Est: ceea ce par a fi Munţii Stânişoarei (stânga), Munţii Bistriţei (centru-stânga) şi Munţii Călimani (centru-dreapta, la orizont). Vremea e foarte bună (norii sunt albi-transparenţi şi neameninţători) - aparatul e de vină pentru efectele speciale nedorite.

Foto 3. Sud: Capu Beneşului (puţin în stânga), iar în spatele lui se vede (puţin mai în dreapta) vârful Heniul Mare din Munţii Bârgău.

Foto 4. Vest: ceea ce par a fi vf. Corongişu (centru) şi vf. Omului (dreapta).

Înconjuraţi fiind de aceste minuni ale naturii, pe care nu am încetat să le contemplăm, şi extrem de obosiţi după ce noaptea nu apucaserăm să dormim decât două ore, am hotărât să ne retragem spre vastele apartamente - adică Refugiul Salvamont Curăţel, aflat în şaua cu acelaşi nume.
Am găsit refugiul exact cum îl găsiserăm şi cu un an înainte - amărât. Cea mai deranjantă problemă e lipsa geamurilor. Însă am mers pregătiţi - folie de nylon şi bandă adezivă. Ne-am apucat de lipit la geamuri, până când ne-a venit ideea să urcăm la etaj şi să vedem starea camerelor de acolo. Surprinzător, la etaj era o cameră cu un prici de 3-4 persoane şi fără ferestre, având doar uşa de ieşire pe balcon, care avea geamurile intacte. Dezavantajul - mizeria de nedescris.
Chiar când ne pregăteam de culcare (în jurul orei 18) şi ne gândeam că dacă ar veni ursul, n-am avea nicio şansă - am auzit un zgomot puternic la parter. "Vorbeşti de lup, şi lupul la uşă!", am exclamat, şi de data asta părea că e vorba chiar de animal. M-am apropiat de uşa camerei şi am auzit animalele cum urcă scările în grabă. Au venit până lângă uşă, încât le auzeam respiraţia, însă tot nu puteam să identific de ce fel sunt.
După un scurt moment tensionat, se aud paşi de om care urcă scările şi se apropie de cameră. E Radu, salvamontistul. Îl întâmpin călduros, iar el mă priveşte nedumerit (fiindcă nu se aştepta să fie cineva înăuntru) şi întreabă: "Cum am reuşit să închidem uşa (de la intrare) din afară?"
Constată şi el mizeria din cameră, iar apoi îşi cheamă câinii şi pleacă.

Dormim. Avem noroc de o noapte călduţă - temperatura de afară e puţin sub zero grade, iar înăuntru pare a fi chiar pe plus. Sincer, ne-am aşteptat să fie mai frig. Deşi avem noroc să dormim o oră în plus (se trecea la ora de iarnă în acea noapte), ne trezim tot târziu - pe la 6:30. Mai lenevim, mai zăbovim, iar până ne facem bagajele şi plecăm, se face ora 7:15.
Ne luăm apă de la izvorul de lângă refugiu (nu mai găsim apă curând, decât sub formă solidă) şi urcăm înspre creastă. Vremea e bună - e soare şi cald. Vizibilitatea nu mai e aşa de mare ca ieri, aşa că ne mulţumim să privim măreţiile din apropiere:

Foto 5. Ineuţul şi Vf.Roşu.

Pe măsură ce urcăm, peticele de zăpadă se înmulţesc, ajungându-se până la acoperire totală cu zăpadă. Ajungem la 100 m de vf. Ineu şi trebuie să ne oprim (9:45). Ineul nu ne lasă să îl cucerim, fiindcă suntem prea prost echipaţi. Pe porţiunea care precede vârful, zăpada s-a dezgheţat parţial şi s-a transformat în gheaţă în cursul nopţii. Iar fără colţari... noi nu riscăm. Ne aducem aminte cum a căzut pe Jepi un cunoscut blogăr la începutul anului, facem câteva poze şi ne întoarcem.

Foto 6. Ineul omătit.

Foto 7. Ineuţul şi Vf.Roşu.

Foto 8. Creasta şerpuitoare a munţilor Rodnei, cu Pietrosul Rodnei în plan îndepărtat.

Întoarcerea până în Valea Vinului - asemănătoare cu urcarea.
În Valea Vinului - oameni miraţi când ne văd - semn că nu văd turişti prea des, iar această zonă a munţilor Rodnei este mai sălbatică.
Până în Rodna am prins ocazie, dar asta nu ne-a ajutat să prindem autobuzul de Cluj de la 15:30. Aşa că am aşteptat trenul de la 18:27 în restaurantul hotelului Ineul (****) din centrul Rodnei, unde am mâncat bine la preţuri rezonabile. Puteam să şi bem bine (2.50 lei/Beck's), dar nu era cazul.
La gară nu am primit supliment de viteză pentru acceleratul pe care îl luam din Salva, aşa că în Salva schimbarea de tren s-a făcut contra cronometru - în 10 minute trebuia sa iau şi bilete. Dar orice tură frumoasă la munte trebuie să se termine cu înjurături la adresa CFR-ului. Iar despre calitatea serviciilor CFR, într-o emisiune viitoare.